Bota ciobanului

19.12.2019

Indiferent cum ai numi-o, bota, bâta sau botăul ciobanului, nu este un simplu ciomag de lemn. În jurul acestuia se învârt multiple atribuții, superstiții și simboluri.

Bota ciobanului

Cu rol practic, dar și ritualic, botele sunt prezente în viața pastorală de când lumea și pământul. De exemplu, Moise deține un astfel de baston.

Sub alte forme în putem regăsi la faraonii din Egiptul antic, sau chiar la clericii de rang înalt, însă în aceste cazuri, ca simbol al autorității.

În schimb, bota, pentru cioban, reprezintă un un sprijin, atât la figurat, cât și la propriu. Uneori, aceștia sunt surprinși sprijinindu-și bărbia pe palmele așezate pe ciomag. Alteori, bota le este armă de protecție împotriva orătănilor, îndrumător în nopate, însemn, prieten.
Ciobanii își confecționau singuri ciomagele și , câteodată, le crestau și simboluri. Bota nu putea fi meșteșugită din orice lemn. Trebuie unul de esență tare, fără noduri, de aceea alegeau de multe ori lemnul de corn.

Rar de găsit și greu de lucrat, cornul este folosit și la resteie pentru jug, codirişte de bici, furci de fân, răşchitoare, dinţi de greblă, vergele pentru războiul de ţesut și multe alte obicte din gospodărie.

Acest arbust este simbol al tăriei și sănătații, florile sale gălbui răsărind înaintea frunzelor. Se spune că lemnul de corn ar avea proprietăți magico-simbolice.

Procesul de alegere a botei era unul de-a dreptul ritualic. După ce ochea lemnul de îi plăcea, ciobanul îi lega un fir roșu de lână, înconjura tufa, sau copacul de trei ori, iar apoi îl desprindea în sensul invers acelor de ceasornic, rostind o rugăciune, care avea să îi ofere viitoarei bâte putere protectivă.

Apoi, lăsa lemnul cu tot cu coajă, până se usca. După, îl decojea, îl șlefuia cu un ciob de sticlă sau o lamă ascuțită, îl ungea cu untură și îl afuma. În acest fel, lemnul nu crăpa și putea să îi fie alături o viață întreagă. Cojile de corn se foloseau adesea la prepararea vopselurilor de culoare galbenă sau roșie.

În partea de sus a botei ciobanii modelau o măciulie, pentru a fi mai ușor de mânuit, pe care o numeau ou. Simbolul oului este unul arhetipal, legat de facerea lumii, care în cazul de față poate semnifica atât nemurire, în concordanță cu lemnul de corn, cât și fecunditate. Bâtele au și un simbolism fertilizator, phalic, de aceea este regăsită în obiceiuri precum călușul sau prezentă la nunți sub forma stegului.

În partea de jos, ciobanii pun un cui gros, care îi ajută la urmatul în munte, dar și la apărarea de animale sălbatice, sau o dimpla placuță de lemn, care împiedică tocirea botei.

Când nu găseau lemn de corn, ciobanii mai foloseau lemn de sânger, sau de părucel, la fel de tari și durabile.

În folclor se credea despre păducel că are puterea de a proteja împotriva spiritelor rele, de aceea legau ramuri la căpătâiul copiilor. De esemenea, se folosea în descântece menite să vindece inimile rănite în dragoste.

Este de menționat că dreptul de a deține botă trebuie câștigat. La început, ciobanul nepriceput primea doar o nuia. Trebuia să capete experință.

După cum am menționat, oierii obișnuiau să își cresteze ciomagele cu anumite simboluri prin care își spuneau povestea vieții.

Nelipsită era crucea, menită să îi aibă în paza lui Dumnezeul. Un alt simbol des întâlnit era dintele de lup. Se spune despre acesta că ar avea puterea de a arăta calea în noapte.

Pe bote se mai regăsește cârligul ciobanului, un simbol al infinitului prin regenerare.

X-ul reprezenta întâlnirea cu ursul. Punctul era numărul mioarelor.

Aceștia mai crestau și rozete solare sau stelare, cu scopul de a fi protejați și îndrumați.

Liniile șerpuite reprezentau cursul vieții, care poate fi cu suișuri și coborâșuri. Cornele berbecului înșiruite reproduc avuția ciobanului, iar când sunt în buchete, amintesc de jocul mieilor primăvara.

Se creadea că un cioban cu o botă bogat ornamentată, are multe experiențe acumulate, deci totodata, înțelepciune. Aceștia obișnuiau să folosească botele crestate în special în zilele de sărbătoare, cum ar fi de Sântilie.

Un al prieten al ciobanilor este fluierul. Ingenioși și fiindă aveau multă vreme la dispoziție să vină cu așa idee, oierii și-au scobit fruliere direct în bote. Este un obiect bifunțional folosit mai rar.

“Capul de fluier al instrumentului (dop, vrană, limbă) este sculptat în „măciuca” bastonului, tubul fluierului fiind prelungit în interior, înspre porţiunea din mijlocul băţului. Capătul inferior al tubului are un mic canal oblic, care se termină cu un orificiu făcut în peretele băţului (echivalentul orificiului de la baza fluierului obişnuit). Acest orificiu terminal este plasat în partea opusă a orificiilor folosite pentru cântat. În continuarea fluierului se află secţiunea mijlocie şi partea inferioară a bastonului. Ele prelungesc corpul „botei” până la lungimea unui obiect utilitar obişnuit.” (Prof.univ.dr. Ovidiu Papană)